Cu ani in urmă, pe o stradă de legătură, pe atunci mai discretă, între Ştirbei Vodă şi Calea Griviţei, la etajul întâi al unei case în care arta plastică şi decorativă aleasă, lemnul lucrat, obiectele de cult sau stampele japoneze se găseau, necăutate, ci răsărite şi împlinite acolo, parcă dintotdeauna, într-un decor interior intim, fascinant, de un rafinament cum rar se mai văzuse, prin el însuşi o operă, putea fi întâlnit Vasile Grigore. Colecţia personală a maestrului Vasile Grigore constituia privilegiul celor apropiaţi, singurii beneficiari ai unui tezaur sistematizat şi coerent, ce prinsese contur pe pereţii atelierului.

Astfel, după o lungă aşteptare, Vasile Grigore a dezvăluit şi altora muzeul său tainic, comoara tăcută adunată cu multă trudă dar şi bun gust, constituindu-se într-o colecţie care-i poartă numele, astfel Muzeul de Arta Vasile Grigore a fost inaugurat in data de 25 mai 2004. Tot prin străduinţa acestui mare colecţionar a fost găsită şi amenajată actuala clădire cu spaţii de expunere pe două nivele unde piesele sunt dispuse în cele cinci săli , reprezentând şapte secţiuni mari (pictură, grafică, sculptură, artă populară românească şi artă decorativă europeană, orientală şi extrem-orientală). Spaţiile de expunere comunică între ele printr-o scară interioară, pe al cărui palier, o serie de exponate introduc vizitatorul în tematica sălilor în care va păsi.

Donaţia însumează numai în spaţiile de expunere 500 de piese şi ni se înfăţişează ca un ansamblu care vizează treptat aproape toate domeniile artelor frumoase. Colecţionarul-artist nu îşi refuză posibilitatea proximităţii permanente a unui artist de care este fascinat, astfel încât pasiunea sa se îndreaptă spre câţiva artişti de seamă ai picturii, sculpturii şi graficii româneşti interbelice şi contemporane. Dragostea pentru arta populară românească a maestrului şi pasiunea de a aduna obiecte autentice care să ilustreze varietatea motivelor decorative au dus în final la alcătuirea unei colecţii etnografice deosebite, la care au contribuit diferite genuri de artă.

Legătura cu arta universală este subtilă, discretă şi întotdeauna văzută din perspectiva artei româneşti. În selecţia de stampe japoneze, între care se numără artişti celebri din "Ţara Soarelui Răsare", se poate observa puterea revelatoare a liniei, la fel ca în cazul graficii româneşti. Pictate manual sau imprimate, piesele de porţelan de provenienţă japoneză sau chineză se constituie ca un remarcabil ansamblu care impresionează printr-o cromatică strălucitoare şi preţiozitate a suprafeţelor pieselor.

Ceramica englezească de tip-Delft, faianţa germană, rusească şi franceză nu sunt decât câteva din nenumăratele tipuri realizate, prezente în colecţie. Pe aceeaşi linie a obiectelor de "uz casnic" se înscriu şi piesele de metal, gravate, ciocănite, poansate sau perforate. Cu o cromatică armonioasă, covoarele orientale de rugăciune, de o rară poezie si distincţie revin ca o realitate istorică în aproape toate sălile muzeului. Marchetate, intarsiate sau pictate, exemplarele de mobilier oferă indicii despre marea îndemanare şi sensibilitate a ebeniştilor francezi, olandezi sau japonezi.

Colecţia sa de discuri, precum şi biblioteca, deasemeni părţi componente ale donaţiei, o completează şi sugerează cu mare acurateţe care sunt direcţiile care l-au influenţat pe artist şi pe colecţionar în acelaşi timp. Pentru fiecare dintre cele şapte secţiuni ale colecţiei, de la pictură şi grafică până la stampe japoneze, de la icoanele românesti pe lemn şi pe sticlă până la covoarele orientale, biblioteca a fost in permanenţă pentru maestrul Vasile Grigore un instrument de îndrumare în demersul său artistic. Părea că tradiţia marilor noştri colecţionari a apus. Maestrul demonstrează contrariul şi aceasta într-o manieră excepţională. Prin opera sa şi prin ctitoria din str. Maria Rosetti 29, Vasile Grigore se înscrie în marea artă contemporană a veacului nostru.

Admirabil desenator şi sensibil colorist, Jean Al. Steriadi ar fi fost un posibil exemplu de urmat, dar nu a încercat niciodată să-şi impună punctul de vedere, stimulând dimpotrivă incursiunile personale ale studenţilor săi. O cu totul altă structură prezenta Rudolf Schweitzer-Cumpăna, în a cărui desen viguros răzbăteau accente expresioniste. Samuel Mützer ştia să încurajeze căutările studenţilor şi, fară să le impună propriul canon reuşea, ca şi Steriadi de altfel, să intreţină o anume sensibilitate de tip impresionist.

Dimpotrivă, Simion Iuca, profesorul de gravură, cultiva disciplina studiului riguros, criteriile observaţiei atente şi transpunerii exacte fiind pentru el criterii de profesionalism. Începând din anul IV, dorinţa de a se consacra picturii a justificat trecerea la secţia de specialitate, în atelierul condus de Ion Marsic. Sub discreta sa îndrumare, talentul lui Vasile Grigore a evoluat, fără convulsive căutări, spre o timpurie maturizare.

Se poate spune că, în iulie 1959, când Vasile Grigore absolvea Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", el era un artist format. Aşa cum avea să observe şi Alexandru Ciucurencu, căruia i-a fost asistent între anii 1963-1970, pictura sa era, încă de atunci , "expresivă, simplă şi clară...o pictură luminoasă, senină", nascută dintr-o "inteligentă observare şi interpretare a vieţii". Preferinţa pentru compoziţiile aerate, cu puţine, dar bine definite forme, l-au impus de îndată atenţiei, lucrările sale fiind întâmpinate cu elogii din partea criticilor de artă şi stăruitor dorite de către colecţionari. În 1961 primeşte bursa "Frederic si Cecilia Storck". În 1963 este distins cu premiul pentru pictură al Uniunii Artiştilor Plastici din România. În 1966 primeşte premiul Ioan Andreescu al Academiei Române, apoi premiul pentru Arte Frumoase la Expoziţia Internatională de la Szczecin (Polonia), premiul "Criticii de specialitate" din România şi premiul Caravaggio (Italia). Din 1961 până în prezent este cadru didactic la Academia de Arte din Bucureşti: preparator, asistent, lector, conferenţiar şi profesor universitar.

În evoluţia picturii româneşti contemporane, Vasile Grigore se manifesta printr-o muzicalitate şi o melancolie de rară savoare, prin culoare şi desen, izvorâte dintr-o autentică plenitudine sufletească, în care nici o tuşă colorată nu este gratuită, nici un semn grafic nu este întamplator. O mare forţă psihică acordă acestor semne o pătrunzătoare expresivitate. Pornind de la motivul atelierului - loc sacru în ritualul de fiecare zi al muncii sale de pictor - Vasile Grigore ne invită să redescoperim o parte din frumuseţile lumii, stăruind cu tâlc asupra unor teme de veche tradiţie. Pictura lui Vasile Grigore este un riguros colocviu al materiei. Nu se trece dincolo de pragul înalt al cunoaşterii, orice obiect reprezentat, de la fruct la steaua de mare; de la scoica în care răsuna cântecul mării la chitară, ale cărei forme se înfioară de amintirea nudului feminin; de la floare la masca emblematică a arlechinului, trist, îngândurat sau ironic, fiind un centru iradiant de intensă, reală vibraţie, dar şi un simbol clar al universului. Dozata cu rafinament, culoarea năvăleşte în trombe violente, crude, sau se insinueaza în griuri suave. Transformând lumea într-o perpetuă înflorire, Vasile Grigore alătura tonurile susţinute şi irizările cele mai fine, strălucirea roşurilor şi oranjurilor în care cânta soarele amiezii şi subtilele vibraţii ale luminii matinale răsfrânte în două. Şi ce efecte ştie să scoată din alburi şi negruri, atât de rar folosite de pictori fară a cădea în monotonie, în platitudini. Culoarea supune şi domină, totul este luminos, totul este ordonat cu rigoare. Pictura lui Vasile Grigore este un dar al bucuriei. În fond, nu este pictura recrearea lumii prin culori?